Lumini ascuţite mă urmăresc. Mă înţeapă. Mă ard. Fug orb, dar mă împiedic … de o taxatoare

De ce există ochi pe care atunci când îi vezi, te duc într-o altă lume, unde eşti numai tu şi ei, iar în lumea reală te lasă singuri?

Când încerci să arunci o privire în urmă, măcar cu un an, nici nu-ţi vine să crezi câte schimbări s-au produs. Chiar dacă îţi pare că acest an a trecut în câteva clipe… clipe insuficiente pentru atâtea schimbări. După ce primii doi ani de facultate au trecut cu atâta intensitate şi „romantism”, acum am ajuns la o etapă când parcă nu vrem să acceptăm această realitate în care trăim. O realitate prin care eram (şi suntem) conştienţi că vom trece, dar pe care ne temem s-o acceptăm. Ne vine greu să credem că am ajuns unde am ajuns. De fapt, suntem ca nişte copii care merg pentru prima dată la şcoală… De fapt, trăim viaţa pe care trebuie s-o trăim, dar nu ne dăm seama că noi suntem în rolurile principale; că noi suntem cei care trebuie să fim! Pe scurt, e aceeaşi viaţă monotonă, dar care nouă ni se pare “INCREDIBILĂ”, ni se pare ieşită din comun şi tare-tare plină de nimicuri frumoase…

Bonus - o poezie la temă, scrisă la timpul ei şi în locul potrivit de Saşa (alias Alex Luca), un prieten… Lectură plăcută…!

Azi am avut impresia că a venit primăvara. O zi frumoasă, cu destul soare, un vântuleţ care te gâdila puţin la urechi şi, în sfârşit, fără fular la gât :D… Totodată, m-a apucat o frică. O frică de faptul că se apropie această primăvară. O apropiere care semnifică trecerea timpului. Trecerea timpului care înseamnă sfârşitul anului. Anului care abia a început. Început ce părea veşnic. Ce părea…

Trebuia găsită o metodă de a opri, pentru puţin timp, acest timp (repetiţie obligatorie) grăbit.
A apărut ideea de a mă întâlni cu nişte bloggeri - Pavel Ciorici, Vlad Namashco şi Valeriu Tihai. O bună posibilitate de a cunoaşte oameni noi, oameni care au apărut deja în presă, inclusiv la TV. Sunt tineri care şi-au făcut deja un nume cu ajutorul bloggingului (o metodă destul de originală, simplă şi interactivă) şi care au ceva de spus. [Mă aşteptam să vină şi Artur Gurău, dar am înţeles că dormea :D].

Interesant… ne rezervă vreo surpriză iarna care a mai rămas?

Focul din mine inca mai arde… Chiar daca ninge cu fulgi mascati si nu te vad, eu te simt. Dar e o simtire artificiala… totusi e simtire…
Focul vrea sa se stinga, dar e atat de puternic… Mocneste, dar nu se stinge…
Frige… Ninge peste el, dar degeaba. Nu au nicio putere acesti fulgi. Am imresia ca il ocolesc uneori, nu se mai apropie de el. Ei simt ca n-au nicio putere. Focul acesta nu mai este copil, pe care poti liber sa-l manipulezi, sa-l “tragi pe sfoara”.
Totusi ninge frumos… Focul mocneste…

Eu stau în mijlocul la… nicăieri… Aştept ceva, dar nu ştiu ce. Adică ştiu dar poate nu ştiu unde să stau. De aceea mă duc într-o parte… apoi în altă parte. Degeaba… până când.

Vântul e rece… foarte rece, şi e bine. Nimeni nu e în jurul meu, doar fulgi şi omăt. Nimic nu e în jurul meu, doar umbrele mele. Umbrele mele joacă în jurul meu, fiecare spunându-mi ceva… Nu le înţeleg, pentru că fiecare vorbeşte în limba ei. Aud doar… vântul rece… foarte rece.

sunt obosit
in casti se aude o melodie care nu-mi place, dar nici nu o schimb
pentru că… nu ştiu de ce.
fac totuşi un efort, chiar dacă nu-i mare, şi schimb postul.
Îl aud pe Emilian Galaicu Păun, la Radio Europa Liberă, dar,
din cauza zgomotului (provocat de troleibuz) nu înţeleg aproape nimic.
dar, nu ştiu cum, mă văd personajul din “povestea” pe care o spune…
***

Stau în ultimul timp şi mă gândesc la timpu’ ista de care depindem cu toţii… cât de repede trece, fuge pe lângă noi, cei care rămânem fără replică, poate cu una banală, spusă automat.
Peste 3 săptămâni vine anul 2008…
nici n-am observat bine cum au căzut frunzele de pe copaci
dar am prins o imagine…

e târziu…
mi-i somn, dar nu vreau să mă culc.
în boxele de lângă compul meu sună piesa Prieten de drum,
de gândul mâţei…
pe zi ce trece tot îmi dau seama că nu trebuie să am încredere în nimeni…
şi cred că am dreptate…
azi am aşteptat vreo 40 minute microbuzul 107. ce mă mai enervează această rută - se culcă odată cu găinile,
iar eu, când am nevoie, trebuie s-o aştept…
îmi vine să zâmbesc… când mă gândesc la comportamentul unora
li se pare că dacă îmi dau o bomboană şi-mi spun că mâine va ploua, eu o să-i cred… par ridicoli! Păcat că nu-şi dau seama…

Incredibil…dar nu mă aşteptam…azi… la un asemenea comportament, mai bine zis, la o aşa reacţie din partea unei persoane… a fost de fapt un răspuns cu o întrebare … sinceră, care m-a dat gata şi pe mine… deşi n-aş fi vrut să se fi ajuns la asta.

aşteptăm ziua de mâine să vedem ce va fi

In prima zi a ultimei luna de toamna a venit, pe “nepoftite”, o ploaie… surprinzatoare.
Sa fie un semn ca se asteapta ceva surprinzator, neasteptat? Nu stim…
Cert este ca in viitorul aproapiat se va intampla ceva (nu neaparat ceva rau). Ce va fi…nici eu nu stiu… vom vedea la timpul potrivit!