Ieri seara am primit o veste bună. nu spusesem la nimeni despre ce e vorba. aveam biletul la mână și așteptam pașaportul cu viză. în jurul orei 22 am primit pașaportul cu viză. pentru america. o surpriză extrem de plăcută. viza a venit la limită. biletul îl aveam pentru 26 august. m-am uitat pe aeroport.md și am văzut că următorul avion e la ora 5 spre budapesta. am înțeles că de acolo este drum spre frankfurt, iar apoi peste atlantic. acum sunt peste atlantic, în atlanta. mâine plecăm în texas.

am plecat fără să spun la nimeni, nici la lucru, nici la prieteni, nici la rude. mi-am făcut într-un timp fulger bagajul și am plecat la aeroport. e mai bine așa, mai fain. (ce urât sună!)

azi, deja, e 27 august. ziua independenței rm, oficial. de aceea am hotărât să plec. ce să fac în ziua asta în rm? eu niciodată nu am știut ce să fac. cum să mă bucur? sau cum să nu mă bucur? și-n-general, ce contează cum sărbătoresc eu sau ce înseamnă pentru mine această sărbătoare? dacă scriu de 13 ori #moldova pe twitter ce demonstrez prin asta? înseamnă că sunt mai patriot, mai independent, mai iubitor de țară decât alții?

eu prefer mai bine să stau în compania unor oameni buni. de aceea am hotărât în ziua asta să nu fiu în rm și am plecat în america, țara pe care o urăsc… dar unde sunt câțiva oameni buni.

p.s. să-mi spuneți când se termină sărbătorile

cică era odată un șioban, care se ducea pe deal cu oile. cu dânsu lua un notebook (sau un lap-top). când oile se odihneau, el se mai întindea, la umbra unui copac, și se uita la notebook. eu nu știu exact ce făcea – se juca, asculta cântece de pe youtube sau citea.

deasupra lui, neașteptat, a trecut un cârd de păsări, vrăghii matincă erau. nu știu ce s-a întâmplat, dar taman atunci la toate zburătoarele (peste o sută cam erau, nu știu precis) a început să li se facă rău și greață. și, imaginați-vă, cum toate se găinățau și borau pe șioban și pe lap-topul lui, așa cum numai vrăghiile știu…

ce-a urmat, nu știu, pentru că a avut loc o „maaaare schimbare”

p.s. când o „oaie neagră” va învăța să accepte respecte și alte păreri decât cea pe care o are ea?
ca să nu-i numească pe cei care îl susțin pe Pavel Turcu proști. sau pe cei care preferă cărțile tipărite în locul celor electronice – cu acces mai limitat la lumină. sau pe cei care merg la „Patria” – antistataliști… face abstracție de la problemă și atacă persoana.

și acum mă întreb: ce-i mai bine? o turmă sau mai multe „oi negre”?

Am ieșit din bar fiind întâmpinat de o ploaie liniștită, mângâietoare chiar. Am mers pe bulevardul central până la stația de lângă cinematograful Patria. Liniștea din troleibuz era tare gălăgioasă. La următoarea stație s-au urcat el și ea. Poate nu-i observam dacă ea nu avea fusta cu un centimetru mai jos de buci. Nu știau cine să plătească taxatorului. S-au înțeles până la urmă. Îi priveam printre picăturile de apă care se desprindeau de cele câteva fire de păr din vârful frunții, cu atenție. Nu doream să le schimb traiectoria gândurilor și acțiunilor lor prin intermediul privirii mele. Ea avea o parte din părul ei dat peste cap, iar buzele-i subțiri și le strângea între dinții albi, scoțindu-și limba, din când în când, înmuindu-și buzele. El era atent mai mult la ce se petrecea afară, deși gândurile îl duceau deja sub fusta ei. În timp ce troleibuzul frâna încet, dar aproape brusc, apropiindu-se de semafor, mâna netedă a ei se îndrepta spre umărul de piele a lui. Avea unghiile îngrijite, degetele subțiri…. Au coborât la intersecție cu Ismail, acolo unde și eu. Mergeau înaintea mea încet, eu din urma lor, și mai încet. Ea m-a observat sau a vrut să mă observe; am hotărât să le-o iau înainte. Intrând în subterană auzeam pașii ei din urmă. Sunetul scos de tocurile pantofilor ei se amestecau cu scârțâitul pantofilor mei, formând sunete de jazz dintr-un club de noapte… Am ieșit la suprafață, ei au mers la vale, eu am rămas la stație. În microbuz era o putoare de colțuni nespălați și de p.ă nef.ă…   și nici nu înțeleg rostul acestor rânduri.

Stau cu căştile în urechi şi emigrez. Emigrez în Futunia. O ţară cu viitor luminos, în care preşedintele nu există. Iar oamenii îl văd şi cred în el.

Plec din ţara, în care oamenii, deşi au facultăţi, dar sunt în lipsa facultăţilor mentale. Unde opoziţia nu ştie după care iepure vrea să fugă. Şi unde timpul de afară e mai trist atunci când înverzeşte…

Îmi propun să scriu despre ceva. despre ce? să găsesc, mai întâi, o temă. o oarecare temă. iată, de ex., ce-ar fi dacă aș scrie despre… mmm… torturi (pentru că stau în fața mea acum). aceste creaturi dulci, înființate de mutre acre, cu un singur scop – să aducă bani.? stau în vitrină și le zâmbesc tuturor care trec pe lângă dânsele. fiecare se laudă cu veșmântul propriu și au aceeași soartă – fie sunt cumpărate (mâncate), fie sunt “depozitate”, fără milă și fără drept de replică, în sacii de plastic, care, la rândul lor, sunt urcați în mașina care strânge gunoiul și, care apoi ajunge, de rând cu celelalte “excremente” umane și mai puțin umane, în “mașina de pisat gunoiul”. și-n câteva minute, tortul ajunge “pe lumea cealaltă”. cu ce pot fi asociate torturile? haideți să ne imaginăm cum arată ele. un strat de aluat, unul de cremă, un strat de aluat, unul de cremă, un strat de aluat, unul de cremă, iar pe această cremă, care pare foarte atrăgătoare, “inteligentă” stă cocoțată o doamnă grasă, cu o rochie înfoiată și care poartă, cu mare atenție, un nume – Frișca. dar cum să fie tortul (sau ceea cu ce-l asociați) mai interesant sau mai glamour-nâi, dacă d-na Frișca n-ar avea, în vârful pălăriei sale “grețoase”, înfiptă o cireașă sau o căpșună? numai că ea ori nu știe, ori se face că nu știe că “podoaba” respectivă e ieșită din modă. însă o poartă pentru că așa le place oamenilor. deși, aceștia, cu prima ocazie, vor da cu piciorul în cireașă (căpșună)… gata.