Lumini ascuţite mă urmăresc. Mă înţeapă. Mă ard. Fug orb, dar mă împiedic … de o taxatoare

De ce există ochi pe care atunci când îi vezi, te duc într-o altă lume, unde eşti numai tu şi ei, iar în lumea reală te lasă singuri?

Când încerci să arunci o privire în urmă, măcar cu un an, nici nu-ţi vine să crezi câte schimbări s-au produs. Chiar dacă îţi pare că acest an a trecut în câteva clipe… clipe insuficiente pentru atâtea schimbări. După ce primii doi ani de facultate au trecut cu atâta intensitate şi „romantism”, acum am ajuns la o etapă când parcă nu vrem să acceptăm această realitate în care trăim. O realitate prin care eram (şi suntem) conştienţi că vom trece, dar pe care ne temem s-o acceptăm. Ne vine greu să credem că am ajuns unde am ajuns. De fapt, suntem ca nişte copii care merg pentru prima dată la şcoală… De fapt, trăim viaţa pe care trebuie s-o trăim, dar nu ne dăm seama că noi suntem în rolurile principale; că noi suntem cei care trebuie să fim! Pe scurt, e aceeaşi viaţă monotonă, dar care nouă ni se pare “INCREDIBILĂ”, ni se pare ieşită din comun şi tare-tare plină de nimicuri frumoase…

Bonus - o poezie la temă, scrisă la timpul ei şi în locul potrivit de Saşa (alias Alex Luca), un prieten… Lectură plăcută…!

Azi am avut impresia că a venit primăvara. O zi frumoasă, cu destul soare, un vântuleţ care te gâdila puţin la urechi şi, în sfârşit, fără fular la gât … Totodată, m-a apucat o frică. O frică de faptul că se apropie această primăvară. O apropiere care semnifică trecerea timpului. Trecerea timpului care înseamnă sfârşitul anului. Anului care abia a început. Început ce părea veşnic. Ce părea…

Trebuia găsită o metodă de a opri, pentru puţin timp, acest timp (repetiţie obligatorie) grăbit.
A apărut ideea de a mă întâlni cu nişte bloggeri – Pavel Ciorici, Vlad Namashco şi Valeriu Tihai. O bună posibilitate de a cunoaşte oameni noi, oameni care au apărut deja în presă, inclusiv la TV. Sunt tineri care şi-au făcut deja un nume cu ajutorul bloggingului (o metodă destul de originală, simplă şi interactivă) şi care au ceva de spus. [Mă aşteptam să vină şi Artur Gurău, dar am înţeles că dormea ].

Interesant… ne rezervă vreo surpriză iarna care a mai rămas?

Focul din mine inca mai arde… Chiar daca ninge cu fulgi mascati si nu te vad, eu te simt. Dar e o simtire artificiala… totusi e simtire…
Focul vrea sa se stinga, dar e atat de puternic… Mocneste, dar nu se stinge…
Frige… Ninge peste el, dar degeaba. Nu au nicio putere acesti fulgi. Am imresia ca il ocolesc uneori, nu se mai apropie de el. Ei simt ca n-au nicio putere. Focul acesta nu mai este copil, pe care poti liber sa-l manipulezi, sa-l “tragi pe sfoara”.
Totusi ninge frumos… Focul mocneste…