Azi am fost la cinematograful Patria si am privit filmul “12″ de regizorul şi actorul rus Nikita Mihalkov.
O excelentă producţie rusească, care se încheie cu cuvintele (din memorie şi traduse din rusă): Chiar dacă există o lege, dar ce să-i faci atunci când mila e mai presus de lege”…

Un film care se caracterizează prin următoarele calificative: consecvenţă în convingeri, toleranţă, ascultă şi altă opinie, nu te baza pe stereotipuri, priveşte un lucru din mai multe unghiuri, “orice e posibil, chiar şi imposibilul” (o teză formulată de unul din actori, care mi-a plăcut cel mai mult),…

În orice caz, merită a fi vazut acest film. Se abordează teme actuale, este realist… Sunt arătate 12 tipuri de oameni… care, până la urmă, toţi ajung la un numitor comun, deşi…

Paradoxul zilei de ieri: Am stat toată ziua flămând, deşi în frigider acasă stăteau nişte farfurii de răcituri.
***
Azi dimineaţă aerul rece părea cald.
***
Ieri, de Hramul Chişinăului s-a continuat sărbătoarea Ziua Vinului.
Astfel
Azi, când am ieşit din casă, pe la ora 9, i-am văzut pe oamenii pe care de obicei îi întâlneam la ora 7 dimineaţa. Semn că şi ei şi-au permis să doarmă… oleacă mai mult.
***
Azi, când treceam prin Piaţă, unde ieri s-a băut (mult), s-a cântat, s-a dansat şi iarăşi s-a băut, aceasta (Piaţa) mai era încă mahmură, iar maşinilor, care strângeau gunoiul, le era greaţă să-şi facă meseria.
***
Azi sunt „trist” (vorba unui coleg :))… mi s-a stricat aparatul de fotografiat. Măcar bine că din vina mea, că, de altfel, eram şi mai trist.

Vineri am fost la Balţi (împreună cu Societatea de distribuţie a cărţii PRO-NOI) unde s-au deschis două librării şi a fost inaugurat Salonul internaţional de carte pentru copii şi tineret. (mai multe detalii voi scrie după ce va apărea un material în TIMPUL în una din zilele săptămânii care vine).
Acum vă invit într-o mică excursie fotografică prin capitala nordică, unde am fost pentru prima dată şi de unde m-am întors destul de impresionat.
La drept vorbind, aş spune că Bălţiul îmi place mai mult decât Chişinăul, chiar dacă am stat acolo doar o zi. E mai liniştit, mai curat parcă,… mai larg.
Singurul dezavantaj este că mai sunt rămăşiţe ruseşti, iar pe unii elevi îi mai întâlneşti cu cravate roşii la gât, cică au intrat în rândurile pionerilor.
Cel mai mult mi-a plăcut monumentul lui Ştefan cel Mare, din faţa primăriei mun. Bălţi. Unul impunător, gigant şi “viu”.

Monumentul lui Alecu Russo (scris cu litere ruseşti) din faţa Universităţii Pedagogice de Stat din Bălţi, ce îi poartă numele.

Aleea principală, de pe strada Independenţei (dacă nu greşesc :P)

În faţa Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri”, lângă bustul marelui autor de pasteluri.

În timpul unei “discuţii” cu “capitala
culturală a nordului”.

Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Bălţi, una din puţinele “surse de venit cultural” a bălţenilor până la deschiderea celor două librării.

Impunătorul monument al Marelui Ştefan

Una din “rămăşiţe”, dedicată “воинам освободителям”

Azi dimineaţă mă aştepta o surpriză plăcută. Mai bine zis, m-a întâmpinat cu un zâmbet frumos, ştiind, poate, că eram un pic obosit, după o oră de înot, şi aveam nevoie de aşa ceva.
Odată intrat în redacţie, prima întrebare pe care mi-a pus-o unul dintre colegi a fost: „Ai văzut ziarul de azi?”. „Încă nu!”, i-am răspuns. „Ia uite-te!”.
Ştiam că voi avea un material în numărul de azi (luni, 16 iulie 2007, nr.670), dar nici că o să fie „capul de afiş”, cum s-a exprimat acelaşi coleg.
Astfel, este pentru a doua oară când articolul meu apare pe prima pagină a ziarului TIMPUL, după cel din 25 iunie 2007.
Sper să nu fie ultimul !

Am fost ieri sau alaltăieri, nu mai contează la şedinţa CEC (Comisiei Electorale Centrale), de pe strada V. Alecsandri, 119. (Cred că nu mai are importanţă cu ce chestiune :P). După examinarea ordinii de zi ş.a.m.d., după mai multe scene copilăreşti, sau mai ceva…schimburi de replici fără sens, nemulţumiri ieftine, hămăituri în vânt şi alte astfel de onomatopeice, iată că se încheie şedinţa.

Urmează ceea ce m-a supărat … m-a revoltat, în sinea mea.

Era anunţat că în componenţa CEC au mai venit noi membri. Adică noi funcţionari (p)(b)ublici. Şi, “conform regulamentului” (Atenţie! nu şi conform conştiinţei proprii sau propriei dorinţe) urma jurământul în faţa tricolorului (cu stemă) - ei, da’ asta nu e chiar aşa important - şi în faţa membrilor Comisiei.
Ceea ce m-a înfuriat, pur şi simplu, a fost faptul că nimeni n-a binevoit să se atingă măcar de drapel. Nu mai vorbesc de ceea ca să-l sărute, în genunchi. Toţi (re)citeau “jurământul” de parcă spuneau o poezie pe de rost în faţa colegilor de la şcoală. De parcă nici nu-şi dădeau seama de ceea ce e scris în foaia respectivă. (Da’ ce parcă mai contează dacă o să respecţi legea sau nu? Mai contează dacă eşti sincer sau nu?)…

Îmi închipui deja de ce funcţionari vom avea parte… Dă Doamne să greşesc!

E 3 iunie, ziua alegerilor locale generale.
Astăzi ne alegem primarul şi Consiliul.
Astăzi hotărâm pe mâna cui dăm Chişinăul pentru următorii 4 ani.
Atrag atenţia la Chişinău, pentru că aici se va da bătălia cea mare. Dar desigur nu trebuiesc neglijate celelalte localităţi din republică.

Eu deja mi-am făcut misiunea… Am intrat în cabina de vot cu o listă de un milion de candidaţi la Consiliu - avea aproape 1 metru, poate peste. Nu încăpea în cabină. Recunosc că unele ciuperci independente îmi erau necunoscute chiar, dar mi-am dat seama că nu demult plouase.
Nici lista cu candidaţii la primărie n-a fost mai de treabă, dar, totuşi, nu se compară cu prima.

…Din fericire, pot spune că sunt şanse mari ca roşii să nu câştige capitala. Dacă pe plan naţional mai au ocazii, atunci în municipiu nu cred (şi nici nu vreau să cred) că vor câştiga. Totul depinde de partidele care se întitulează democratice şi anticomuniste.
Totuşi, când spun că avem şanse să nu vină panglicarii roşii la Primăria capitalei, am în vedere doar după turul doi (dacă va fi). Pentru că (nu-mi place s-o spun, dar) în primul tur, dacă va fi validat (dacă se vor prezenta la urne 25% din alegători), mai mult ca sigur că vor fi pe primul loc.
De aceea, indiferent cine se va plasa pe poziţia a 2-a, acesta are nevoie de susţinerea tuturor partidelor pentru a câştiga. Şi nu atât cât să câştige candidatul respectiv, cât, pe de o parte să piardă comuniştii, iar pe de altă parte să câştige cetăţenii.

Dar, până atunci, să vedem dacă se vor prezenta la urne numărul necesar de alegători.
Până la ora ora 9.30 - 2,68%, iar până la ora 12.30 - 12,60%

Astăzi am avut examen la obiectul “Jurnalism TV”. Acesta a constat din 2 părţi: teoretic şi practic.
În cel practic trebuia să extragem câte un bilet şi să plecăm la locul indicat pentru a face o ştire şi un reportaj/interviu. Eu trebuia să fac o ştire şi un reportaj de la secţia chirurgie purulentă de la spitalul municipal nr.4 din Chişinău.

Am plecat la locul faptei şi… iată ce s-a întâmplat:
Ca să obţin o mică informaţie (care nu e secret de stat) de ordin general, am fost nevoit să fac un traseu cu ruta: secţie - administraţie - şi înapoi la secţie. Ca, până la urmă, să mi se spună că “şeful secţiei e la internare”.

Până a discuta cu şeful secţiei, dl Veaceslav Vasilevici, doamna de la recepţie mi-a spus că pot să intru la şeful adjunct. N-am stat nici 2 minute, că domnul respectiv era gata să cheme deja poliţia, de bulversat ce era când i-am spus că vreau să fac un mic interviu, pentru a obţine nişte răspunsuri la vreo două întrebări simple (pentru ziarul facultăţii). După ce l-am “calmat”, mi-a zis ca să-l aştept pe şef în coridor.

Aceeaşi situaţie… Trebuia să-i lămuresc încă o dată tot de la început. Dar nu asta e cel mai grav. Enervant a fost faptul că, chiar şi după ce a trecut cu privirea peste întrebări, a sunat directorului spitalului şi chipurile a cerut permisiunea acestuia pentru “interviu”. Permisiunea asta consta în aceea că următoarea “staţie” a mea era în Administraţia spitalului, pentru a discuta cu directorul.
Nu ştiu ce a vorbit dl Veaceslav cu el, dar se pare că i-a spus să se ascundă că vin nişte terorişti la dânsul. Nici n-am terminat întrebarea, unde pot să-l găsesc pe dl Noroc (directorul spitalului), că secretara îmi răspunde ca sărită de pe fix: “Nu, nu-i dl Noroc. Numai ce a ieşit.”
- Dar parcă era vorba că trebuie să vorbesc cu dumnealui?!, îi zic.
- Nu ştiu, l-aţi scăpat, numai ce cu 2 minute în urmă a ieşit!, a venit repede replica.
- Da’ pot vorbi măcar cu vreun director adjunct?
- Da, vedeţi în dreapta este dna Elena Gârbu, am auzit în sfârşit puţină calmitate în vorbă.

După ce a aflat despre ce merge vorba, dna Gârbu a dat curs liber întrebărilor, zicându-mi că pot merge la dl de la secţia care îmi trebuie pentru a lua interviul, zicându-mi apoi cu un zâmbet sarcastic “să ne aduceţi şi nouă să vedem ce-aţi scris!”. Nu pot să menţionez că reacţia doamnei când am intrat în biroul ei, a fost de parcă văzuse un terorist…

Ajuns înapoi, am mers la cabinetul sorei superioare (deoarece nu văzusem pe nimeni pe coridor) şi am întrebat-o dacă pot să intru la dl Veaceslav. Mi-a răspuns fără să-şi ridice ochii de pe hârtiile din faţa ei, cu o voce rece şi îndepărtată: “nu, nu, el e la internare, e ocupat şi nu ştiu când o să iasă!”… No comment!
Să înţeleg că dl s-a speriat de mine sau nu a vrut să răspundă la nişte întrebări nevinovate?!…

Deci, după un cros sănătos m-am ales cu … nimic, din cauză că doctorilor de la spitalul nr.4 (mai precis secţia chirurgie purulentă) li s-au părut că am propus să ne jucăm de-a mijatca.

Astfel, în R.Moldova e dificil să ai acces chiar şi la cea mai banală şi simplă, totodată, infomaţie. Să fie oare din cauza birocraţiei (care birocraţie?) sau din cauza fricii faţă de jurnalişti? Rămâne la discreţia fiecăruia…

Am intrat zilele trecute în Casa Guvernului RM pentru prima dată.
“Vizita” s-a datorat faptului că trebuia să scriu un material legat de învăţământul superior, mai precis despre o facultate a Univeristăţii de Stat din Moldova (detalii în postul următor, când materialul va fi terminat). Şi aveam nevoie de un comentariu al părţii “oficiale”. (Dar n-am obţinut prea multe, pentru că, vezi, ei “nu comentează zvonurile”. Aşteaptă ca rahatul să fie făcut, apoi să comenteze).
Intrând în clădirea lui Tarlev, m-a întâmpinat o faţă pe cât de tânără, pe atât de transparentă şi rece. În loc să-mi spună “bună ziua” sau măcar să dea din cap, poliţistul habar nu avea că eu stăteam de vreo 30 secunde în faţa lui să-i prezint permisul. El continua să vorbească liniştit la telefon.
După ce a pus receptorul, pe lângă permis, mi-a cerut să închid telefonul mobil şi să i-l dau. Nu înţeleg pentru ce aşa condiţie? Oare poate conţine vreo bombă acel telefon sau credeau că are dictafon sau cameră video? Oricum în geantă era pregătit dictafonul şi, plus la asta, aveam de gând să întreb şi chiar am întrebat-o pe interlocutoare mea dacă vrea s-o înregistrez sau nu.
Înainte de a mă porni unde îmi trebuia, l-am întrebat pe “omul cu epoleţi” unde e biroul 4.. (de care aveam nevoie)? A făcut o faţă, de parcă eu intru în fiecare zi în Guvern şi ar trebui să ştiu încotro s-o apuc.

Aşa că, înainte de a intra în vreo instituţie oficială (cel puţin în Guvern), fiţi pregătiţi pentru o astfel de găzduire “călduroasă”.